Regimuri și măsuri comerciale

1. REGIMURI COMERCIALE

La 27 iunie 2014, la Bruxelles, Belgia, a fost semnat Acordul de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, care la 2 iulie 2014 a fost ratificat de Parlamentul Republicii Moldova. Ratificarea Acordului a fost efectuată prin Legea Nr. 112 din 2 iulie 2014, promulgată prin Decretul Preşedintelui Nr. 1237 din 8 iulie 2014. Acest cadru legal a finisat procedura internă de ratificare a Acordului de Asociere RM-UE.

Acordul de Asociere RM-UE intră în vigoare după ratificarea de către toate părţile semnatare (RM, Parlamentul European şi cele 28 de state membre ale UE), conform procedurilor interne ale fiecărui stat în parte. Conform acestor proceduri Acordul intră în vigoare în prima zi a celei de-a doua luni de la data depunerii ultimului instrument de ratificare la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Cu toate acestea Republica Moldova și Uniuniunea Europeană au hotărât aplicarea cu titlu provizoriu, a unor părţi din Acord din 1 septembrie 2014. În acest sens a fost adoptată Decizia Consiliului UE 2014/492/EU din 16 iunie 2014 privind semnarea, în numele Uniunii Europene, și aplicarea cu titlu provizoriu a Acordului de asociere între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte.[1]

Parte componentă a Acordului de Asocierea RM-UE este Acordul de comerţ liber, DCFTA, a căror prevederi presupune crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător între RM şi UE. DCFTA are ca scop deschiderea reciprocă a pieţelor pentru comerţul cu bunuri şi servicii, preluarea treptată a standardelor şi normelor europene care reglementează calitatea produselor şi serviciilor respective.

Prevederile acestui Acord presupun liberalizarea graduală (până la 10 ani din momentul semnării) a comerţului cu bunuri şi servicii, libera circulaţie a forţei de muncă, reducerea taxelor vamale, barierelor tehnice şi netarifare, abolirea restricţiilor cantitative şi armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu legislația UE.

Actualmente între Republica Moldova și UE funcționează regimul comercial (ATP), adoptat prin Regulamentul (CE) nr. 55/2008 al Consiliului din 21 ianuarie 2008 de introducere a unor preferințe comerciale autonome pentru Republica Moldova.[2]

Având în vedere importanța garantării securității juridice pentru producătorii, exportatorii și importatorii din Republica Moldova, precum și angajamentele privind crearea zonei de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare între UE și Republica Moldova, Consiliul a adoptat un șir de modificări la Regulamentul (CE) nr. 55/2008, ultima fiind adoptată prin Regulamentul (UE) nr. 38/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2014.

La 7 octombrie 2014, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr. 808 [3], prin care a fost aprobat Planul Național de Implementare a Acordului de Asociere .

Acest Plan prevede examinarea în cadrul Comitetului de Asociere pentru Comerţ a posibilităţii de accelerare şi lărgirea spectrului de eliminare a taxelor vamale în comerţul dintre Republica Moldova și UE. Ca urmare va fi introdus un nou regim comercial preferențial autonom, care oferă beneficii la export mai mari decît ATP şi o previzibilitate pe termen lung pentru afaceri şi investiţii.

Este de menționat că regimul comercial autonom funcționează numai pentru produsele originare din Republica Moldova, ceea ce se confirmă prin certificatul de circulație a mărfurilor EUR.1.

Unde producătorul din Republica Moldova poate afla, care taxă este aplicabilă pentru produsul său în conformitate cu regimul preferențial autonom?

În primul rând, consultând Regulamentul (CE) nr. 55/2008. În plus, informația privind regimurile comerciale autonome este plasată pe site-ul Ministerului Economiei al Republicii Moldova.[4]

Regulile privind confirmarea originii mărfurilor sunt determinate de către Regulamentul(CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993.[5]

Procedurile privind eliberarea certificatelor de origine pot fi consultate aici.[6]

2. CUM SE STABILESC TAXELE, COTELE, ACCIZELE, TVA

2.1 Taxe

TARIC (The Integrated Tariff of the European Communities) - este Tariful integrat al Comunităţilor Europene. Acesta cuprinde toate ratele taxelor vamale şi anumite norme UE aplicabile schimburilor comerciale externe ale UE. TARIC are ca temei juridic Regulamentul (CEE) nr.2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal comun.[7]

Ca urmare, TARIC este o bază de date destinată să indice dispozițiile legale comunitare aplicabile (măsuri tarifare şi netarifare) pentru un anumit produs, atunci când acesta este importat pe teritoriul vamal al UE sau, după caz, când acesta este exportat către ţări terţe.

TARIC se bazează pe Nomenclatura Combinată (NC - codificare din 8 cifre) care constituie nomenclatura de bază pentru Tariful Vamal Comun, utilizată în procesul de vămuire a mărfurilor precum şi pentru întocmirea statisticilor de comerţ al Comunităţii cu ţări terţe (EXTRASTAT) şi a statisticilor de comerţ între statele UE (INTRASTAT).

Baza de date TARIC este utilizată de administraţiile vamale din statele UE pentru procesarea declaraţiilor vamale de import/export din/către ţări terţe, totodată, el este un instrument util de informare pentru operatorii economici.

TARIC cuprinde dispoziţiile referitoare la domeniul vamal, conţinute în legislaţia comunitară specifică privitoare la:

- Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor (S.A.);
- Nomenclatura combinată (N.C.);
- Taxe vamale aplicabile;
- Suspendări de taxe vamale;
- Contingente tarifare;
- Regimul tarifar preferenţial (inclusiv pe bază de contingente tarifare preferenţiale);
- Sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare;
- Taxe antidumping sau de compensaţie (antisubvenţie);
- Prohibiţii la import şi la export;
- Restricţii la import şi la export;
- Coduri adiţionale;
- Restituţii la export;
- Referiri cu privire la reglementarile comunitare care au introdus o masură tarifară sau netarifară;
- Alte măsuri tarifare şi netarifare aplicabile în procesul de vămuire a mărfurilor.

TARIC sprijină vămuirea mărfurilor de către ţările UE. Acesta oferă, de asemenea, mijloace de colectare, schimb şi publicare a datelor privind statistica de comerţ exterior a UE. TARIC încorporează toate măsurile UE precum şi măsurile comerciale aplicate mărfurilor importate în UE, şi exportate în afara UE. Acesta este gestionat de către Comisie, care publică o versiune actualizată zilnic pe site-ul oficial TARIC.[8]

2.2. Cote

O cotă tarifară reprezintă un volum de mărfuri exprimat cantitativ sau valoric ce poate fi pus în liberă circulaţie cu reducerea sau exonerarea taxelor vamale. Cererea de alocare reprezintă o solicitare de aplicare a reducerii sau exonerării taxelor vamale în cadrul unei cote tarifare şi constă în depunerea declaraţiei vamale completată corespunzător şi acceptată de serviciul vamal.

Cotele tarifare sunt valabile o anumită perioadă de timp. După expirarea acestui interval mărfurile nu mai pot beneficia de reducerea sau exonerarea taxelor vamale. Dacă în acest interval de timp volumul iniţial se epuizează, mărfurile pot fi importate numai cu plata taxelor vamale de bază. În acest sens partenerii ar trebui să monitorizeze foarte atent acest aspect.[9]

2.3. Accize

Accizele sunt impozite pe consumație și se aplică doar asupra anumitor bunuri și servicii care sunt cumpărate pe piață. În UE se practică accizele armonizate asupra următoarelor categorii de produse:

- Regimul general al accizelor - Directiva2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE;[10]
- Produse energetice folosite pentru încălzire - Directiva 95/60/CE a Consiliului din 27 noiembrie 1995 privind marcarea fiscală a motorinelor și a kerosenului;[11]
- Energia electrică - Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității;[12]

2.4 TVA
Rolul UE este de a se asigura că reglementările fiscale naționale referitoare la cotele de impozitare (pe profitul societăților comerciale, pe venit, pe economii și pe câștigurile de capital):

- sunt în concordanță cu obiectivele UE privind crearea de locuri de muncă;
- nu împiedică libera circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor pe teritoriul UE;
- nu acordă întreprinderilor dintr-o țară avantaje neloiale în raport cu întreprinderile concurente din altă țară;
- nu discriminează consumatorii, lucrătorii sau întreprinderile din alte țări ale UE.

În cazul anumitor taxe, cum ar fi taxa pe valoare adăugată (TVA) sau accizele la benzină, tutun sau alcool[13], toate cele 28 de guverne naționale au convenit să stabilească cote minime pentru a evita denaturarea concurenței în interiorul UE. Taxa pe valoarea adăugată (TVA) este fundamentală pentru buna funcționare a pieței unice și pentru garantarea concurenței loiale pe teritoriul UE.

De aceea, UE a stabilit:
- norme europene privind aplicarea TVA-ului;
- o cotă minimă de TVA.

Cu toate acestea, întrucât nu au fost stabilite plafoane maxime pentru cota de TVA, se constată în continuare diferențe notabile între cotele de TVA aplicate de statele membre. Deși regula generală este aceea că pentru comercializarea de produse și prestarea de servicii se aplică o singură cotă standard, guvernele pot aproba reduceri de TVA la anumite produse și servicii, iar în unele țări se aplică scutiri temporare de la plata TVA-ului.

La nivelul UE, deciziile în domeniul fiscal nu pot fi luate decât cu acordul tuturor statelor membre. Cu alte cuvinte, structura TVA-ului în toate statele membre este armonizată. Cadrul legislativ European care reglementează TVA-ul este Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.[14]

Sunt supuse TVA-ului următoarele operațiuni:

- Livrarea de bunuri efectuate cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare;
- Achiziția intracomunitară de bunuri efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru;
- Prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui statmembru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare;
- Importul de bunuri.

Structura și nivelul cotelor TVA:

Cota standard - Statele membre aplică o cotă standard a TVA, care este fixată de fiecare stat membru ca procent din baza de impozitare și care este aceeași pentru livrarea de bunuri și pentru prestarea de servicii. De la 1 ianuarie 2011 până la 31 decembrie 2015, cota standard nu poate fi mai mică de 15 %.

Cote reduse - Statele membre pot aplica fie una, fie două cote reduse. Cotele reduse se aplică numai livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii din categoriile prevăzute în anexa III a Directivei 2006/112/CE. Cotele reduse nu se aplică serviciilor furnizate pe cale electronică.

La aplicarea cotelor reduse pentru categorii de bunuri, statele membre pot utiliza Nomenclatura combinată pentru a delimita în mod precis categoria în cauză. Cotele reduse se fixează ca procent din baza de impozitare, care nu poate fi mai mic de 5 %. Fiecare cotă redusă este astfel stabilită, încât valoarea TVA care rezultă din aplicarea cotei să permită în mod normal deducerea completă a TVA.[15]

Anexa III a Directivei 2006/112/CE permit statelor membre să aplice cote reduse pentru următoarele categorii:
- Dispozitive medicale;
- Transportarea pasagerilor și a bagajului aferent.

3. MĂSURI COMERCIALE: ANTIDUMPING, ANTISUBVENȚIE, SALVGARDARE[16]

Măsurile comerciale sunt numite restricții comerciale care pot fi impuse în circumstanțele (condițiile) pentru protecția împotriva importurilor, în plus față de protecția oferită de taxele vamale (taxe).

Anti-dumping - taxe pentru a compensa concurența neloială din partea exportatorilor străini, care se aplică numai întreprinderilor care efectuează dumping.

Antisubvenție - taxe pentru compensarea subvențiilor de export, oferite de guvernul țării exportatoare.

Salvgardare - tarife sau cote pentru compensarea concurenței loiale cu importurile, care aduc prejudiciu industriei locale.

Deși tendința generală în zilele noastre este de a înlătura obstacolele din calea comerțului, sistemul comercial international permite țărilor să introducă măsuri restrictive pentru a face față unor situații cu totul specifice. Aceste măsuri sunt numite măsuri de apărare comercială sau instrumente de apărare comercială și sunt permise doar în condiții stricte.

Există trei instrumente de apărare comercială (IAC): instrumentul anti-dumping, instrumentul antisubvenție și instrumentul de salvgardare. În timp ce primele două instrumente acționează împotriva practicilor comerciale neloiale, în cazurile în care importurile sunt efectuate în condiții care pot fi acționate în instanțe conform normelor comerciale internaționale, obiectivul celui din urmă este de a acorda timp industriei din țara importatoare să se adapteze la o creștere semnificativă a importurilor.

În cazul în care concurenții dumneavoastră de pe piețele externe susțin fie că exporturile dumneavoastră fac obiectul unui dumping pe piața respectivă, fie că exporturile dumneavoastră sunt subvenționate, fie că aceștia trebuie să facă față unei creșteri considerabile a importurilor, ceea ce este dăunător pentru afacerea lor, aceștia pot cere autorităților naționale să introducă măsuri de apărare comercială pentru a remedia situația. Acest lucru poate avea, la rândul său, un impact asupra situației dumneavoastră deoarece puteți fi supuși unei investigații de lungă durată efectuată de autoritățile naționale ale țării importatoare și, eventual, va trebui să vă confruntați cu măsuri (sub forma unor taxe sau contingente suplimentare) asupra exporturilor dumneavoastră viitoare în țara respectivă.

Ce este dumpingul?

O societate comercială practică dumpingul dacă exportă un produs la un preț mai mic decît valoarea sa normală. Valoarea normală a unui produs este considerată a fi prețul produsului atunci cînd este vîndut pe piața internă sau costul său de producție. O măsură anti-dumping – de obicei, sub forma unei taxe – este aplicată pentru a contracara efectele dăunătoare ale importurilor care fac obiectul dumpingului și pentru a restabili concurența loială. Măsura se bazează pe marja de dumping, care constă într-o comparație între prețul de export și valoarea normală. Această comparație este efectuată pentru tipuri de produse identice sau comparabile.

Aceasta poate fi ajustată pentru a ține cont de diferențele care afectează comparabilitatea preţurilor, precum diferențe în ceea ce privește condițiile și termenii de vînzare, nivelurile comerciale, caracteristicile fizice etc. pentru a asigura o comparație corectă.[17]

Ce trebuie să fac dacă nu practic dumpingul?

Măsurile anti-dumping sunt instituite la nivelul întregii țări, respectiv, acestea afectează toate exporturile produsului aflat sub investigație din una sau mai multe țări. Prin urmare, chiar dacă societatea dumneavoastră nu exportă la prețuri de dumping, ea trebuie să coopereze în cadrul procedurii pentru a demonstra că într-adevăr așa stau lucrurile. În acest caz, societatea ar fi apoi exonerată.

Ce este o subvenție?

Subvenția reprezintă o contribuție financiară din partea unui guvern sau a unui organism public care conferă un beneficiu destinatarului. O contribuție financiară poate lua diverse forme, precum credite nerambursabile, împrumuturi, credite fiscale bunuri sau servicii furnizate de Guvern. Un beneficiu este conferit dacă oricare dintre aceste contribuții sunt oferite în condiții mai favorabile decît cele disponibile pe piață. De exemplu, dacă un guvern furnizează electricitate sub prețul pieței sau cumpără un produs la un preț peste valoarea lui de piață.

O măsură antisubvenție (denumită și măsură compensatorie) – de obicei, sub forma unei taxe – este aplicată pentru a contracara efectele dăunătoare ale importurilor subvenționate și pentru a restabili concurența loială. Ea trebuie deci să corespundă diferenței dintre un preț de export subvenționat și un preț de export nesubvenționat.

Ce este o măsură de salvgardare?

Măsurile de salvgardare pot fi introduse atunci când o industrie este afectată negativ de o creștere neprevăzută, accentuată și bruscă a importurilor. Obiectivul măsurilor de salvgardare este de a acorda temporar industriei un moment de respiro pentru a reduce presiunea importurilor, în vederea operării ajustărilor necesare.

Măsurile de salvgardare sunt întotdeauna însoțite de o obligație de restructurare. Dacă măsurile anti-dumping și antisubvenție sunt luate împotriva unor anumite țări (iar exportatorilor li se impune o taxă individuală în funcție de situația proprie, în măsura în care cooperează), măsurile de salvgardare se aplică importurilor din toate țările. Cu alte cuvinte, ele se aplică tuturor importurilor indiferent de sursa lor și aceeași măsură este aplicată fiecărui exportator. Prin urmare, procedura de salvgardare diferă de procedurile anti-dumping și antisubvenție sub mai multe aspecte.

Care sunt condițiile pentru instituirea de măsuri?

Prima condiție pentru a impune măsuri este de a stabili dacă importurile fac obiectul dumpingului (anti-dumping), dacă sunt subvenționate (antisubvenție) sau dacă a avut loc o creștere accentuată a importurilor (măsuri de salvgardare). Există totuși cerințe suplimentare: trebuie stabilit, de asemenea, dacă aceste importuri au avut un impact negativ asupra situației economice a industriei interne, respectiv, dacă există un prejudiciu. Cu alte cuvinte, autoritățile de investigare trebuie să demonstreze că există o relație de cauzalitate între importuri și prejudiciu.

Testul interesului public: țările pot decide să aplice măsuri doar dacă s-a demonstrat că acestea nu vor fi împotriva interesului public general, respectiv, că măsurile nu vor produce un prejudiciu mai mare economiei în ansamblu, decît beneficiul adus industriei interne care suferă din cauza importurilor.

Ce tipuri de măsuri pot fi instituite?

Măsurile anti-dumping și antisubvenție sînt, în mod normal, instituite pe o perioadă de cinci ani cu posibilitatea prelungirii acestora în baza unei investigații de reexaminare pe o perioadă/perioade suplimentară(e) de cinci ani.

Măsuri anti-dumping și antisubvenție provizorii pot fi impuse nu mai devreme de 60 de zile de la inițierea unei investigații. Aceste măsuri provizorii pot fi impuse pe o perioadă maximă de 4 luni în cazul măsurilor antisubvenție și de 6 luni în cazul măsurilor anti-dumping. Măsurile iau de obicei forma unei taxe ad valorem, respectiv, o taxă calculată la valoarea facturii, de exemplu, 15 %, dar ar putea fi, de asemenea, o taxă specifică, respectiv, o taxă calculată în funcţie de alt parametru decît valoarea, cum ar fi greutatea, de exemplu, 15 euro pe tonă.

Taxele sînt achitate de importator în țara care a impus măsurile și sînt colectate de autoritățile vamale naționale. Exportatorilor care au cooperat în mod corespunzător cu autoritatea de investigare trebuie să li se impună un nivel al taxei care să reflecte propria situație. Exportatorii necooperanți vor suporta o taxă reziduală care este, în mod normal, mai mare decît cea impusă părților cooperante. Este așadar în interesul exportatorilor să coopereze.

Măsurile de salvgardare pot fi impuse pe o perioadă de 4 ani cu posibilitatea prelungirii acestora pînă la maximum 8 ani în total. În marea majoritate a cazurilor, măsurile sunt totuși impuse pe o perioadă de trei ani. Aceste măsuri pot fi impuse ca urmare a unei creșteri semnificative a importurilor și pot lua forma unor taxe sau a unei limitări a volumului importurilor. Restricțiile de volum pot consta fie într-un contingent, fie într-un contingent tarifar. În cazul unui contingent, nu sunt posibile importuri peste un anumit volum, în timp ce în cazul unui contingent tarifar, importurile care depășesc această limită sunt în continuare posibile, dar fac obiectul unei taxe suplimentare. Măsuri de salvgardare provizorii pot fi impuse în același timp cu inițierea investigației. Aceste măsuri provizorii pot lua doar forma unei taxe.

Care este cadrul juridic internațional?

Fiecare țară care folosește instrumente de apărare comercială are o lege specifică în care sunt prevăzute detaliile și condițiile de aplicare a măsurilor în legislația sa internă.

Pentru membrii OMC, aceste legi trebuie să respecte cel puțin cerințele OMC. Legislația națională poate totuși depăși dispozițiile OMC, respectiv, prin fixarea unei ștachete mai înalte pentru aplicarea măsurilor decât cea prevăzută la nivelul OMC.

Membrii OMC au obligația de a notifica legile interne (și orice modificare adusă acestora) autorităților OMC relevante. Aceste legi pot fi găsite prin intermediul paginii de internet a OMC.

Legislația OMC relevantă este reprezentată de Acordul de punere în aplicare a articolului VI din Acordul General pentru Tarife și Comerț din 1994 (acordul anti-dumping al OMC), Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii și Acordul privind măsurile de salvgardare. Statele care nu sunt membre OMC nu sunt obligate să respecte standardele OMC. Totuși, în mod normal, legislația lor națională este inspirată din principiile OMC și adesea nu există diferențe majore.

În plus, dispoziții specifice cu privire la utilizarea instrumentelor de apărare comercială pot fi incluse în acorduri bilaterale încheiate între UE și țara care aplică sau intenționează să aplice măsuri. Aceste obligații bilaterale trebuie, de asemenea, îndeplinite.

4. LEGISLAȚIA EUROPEANĂ RELEVANTĂ

Aplicarea măsurilor anti-dumping în UE este reglementată de dispozițiile Regulamentului (CE) NR. 1225/2009 al Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene.[18]

Aplicarea măsurilor antisubvenție în UE este reglementată de dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 597/2009 al Consiliului din 11 iunie 2009 privind protecția împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenții din partea țărilor care nu sunt membre ale Comunității Europene.[19]

Aplicarea măsurilor de salvardare în UE este reglementată de dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 260/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind regimul comun aplicabil importurilor[20] și Regulamentului (CE) nr. 625/2009 al Consiliului din 7 iulie 2009 privind regimul comun aplicabil importurilor din anumite țări terțe.[21]